Am io teoria asta – pe care unii o consideră prostească, elitistă şi, deci, desuetă – cum că, dacă la sfârşitul unui an te uiţi la ce eşti în acel moment şi dacă nu vezi nici o diferenţă faţă de cum erai cu un an înainte, atunci e nasol. Pentru că eu sunt un fan înfocat al conceptului (poate concept e mult spus) de învăţare continuă şi, pe această cale, de dezvoltare permanentă şi încăpăţânată de-a dreptul. Şi aplic asta în fiecare zi.
De când am început aventura asta frumoasă în blogging, una din coordonate a fost tocmai să văd că schimb ceva de la an la an, că dezvolt neuronul meu 2.0. Mai ales că, aşa cum se întâmplă îndeobşte, în primul an şi ceva e blogging am cam bătut pasul pe loc, aşa că am luat decizia dură să nu se mai întâmple asta niciodată, adică să văd progresul nu doar la bilanţul de 1 an, ci chiar mai repede, în etape intermediare. Şi de la decizia asta a început totul, construcţia brandului chinezu, proiectele care au urmat, isprăvile deja cunoscute.
Una din cel mai interesante evoluţii în ceea ce mă priveşte a fost cea legată de luarea la pilă a bunului simţ propriu şi personal. Pentru că la începuturile mele în blogging mi se părea firesc să înjur pe cine aveam eu chef şi să spurc pe cine mi se scula mie feng shuiul. Aşa credeam eu că se face blogging, aşa credeam eu că altfel nu mă pot diferenţia de ceilalţi, aşa credeam eu că scot capul în lume. Am fost un prost, desigur, căci am confundat inviolabilul drept la exprimare cu jenantul şi putregăiosul drept la înjurătură. Ei bine, ajuns în acest moment al existenţei mele 2.0, pot să vă raportez că am evoluat enorm din acest punct de vedere. Motiv pentru care mă felicit călduros şi, cu voia dumneavoastră, mă pup singur.
Hai să vă dau un exemplu concret, ca să înţelegem mai bine ce vorbesc aici, că aşa e mai practic. În 2009 scriam o chestie care mi s-a întâmplat când m-am dus să îmi cumpăr ceva de la McDonalds. Şi am folosit termenul „mizerie de hamburger”. Când am recitit faza asta, am rămas surprins. Pentru că, la mintea pe care o am acum, a fost ciudat să mă văd io pe mine – cum ar veni – vorbind cu atâta uşurinţă o aşa prostie. Iar apoi m-am gândit că atunci eram într-un fel, cam cum v-am spus mai sus, aveam alte fiţe în cap, iar acum sunt altfel, adică văd cu alţi ochi anumite chestiuni. Asta apropo de extrem de necesara evoluţie a unui blogger. Căci trecerea de la nesimţire la minimă decenţă este un prag teribil în dezvoltarea unui blogger care se vrea respectat şi cât de cât respectabil.
Hai să vă spun, totuşi, cam de ce cred eu că am scris ce am scris în 2009. În primul rând pentru că aşa simţeam că trebuie să scriu, mai dur şi din praştie, pentru că, mă înţelegeţi, dacă nu băgam cuvinte dure şi înproşcate, simţeam că nu mă fac îndeajuns de auzit. Eheeeee, câta prostu eram şi cât de tare greşeam… Căci cu cât răcneam mai tare şi scuipam mai vârtos, cu atât mă auzeam doar eu singur, privit din obscuritatea internetului doar de câţiva trepăduşi anonimi, pentru care scuipatul 2.o reprezenta lichidul vital cu care fiinţau.
Un al doilea motiv pentru care scriam aşa era că nu ajunsesem la stadiul în care să realizez că am o mare, mare, mare responsabilitate pentru ceea ce scriu. Faţă de cei care îmi făceau, totuşi, onoarea să mă citească, faţă de cei despre care scriam (cred că ar trebui să îmi cer nişte scuze, cam multe…) mizerii gratuite, faţă de mine însumi. Căci atunci când ajungi să realizezi că ceea ce scrii pe blog atinge lumea în feluri uneori extrem de ciudate, înţelegi nu doar că ai fost un prost, ci că ai de acum înainte şanse să devii un pic mai deştept.
Un al treilea motiv, mai îndepărat oarecum, de context, dacă vreţi, era că izolarea înjurătorie (dacă îmi permiteţi termenul) în care m-am băgat singur mă impiedica să povestesc cu adevărat cu oameni care m-ar fi putut ajuta să înţeleg că nu e bine ce fac. Şi de care am dat, cu maximă surprindere şi cu teribilă plăcere, în momentul în care am renunţat să mai fiu un troglodit. Şi am descoperit că există omeni în blogosferă pe care este de ajuns să îi întrebi ceva, cărora să le ceri doar un sfat şi ei să reacţioneze foarte bine. Iar acele câteva cuvinte pe care ţi le-au spus la un moment dat să fie teribil de importante pentru dezvoltarea ta ca blogger şi ca om. E atât de simplu să ceri o părere, un sfat… Şi, totuşi, atât de puţină lume face asta…
Hai să vă spun (pfoai ce postare lungă o să fie asta… dar cred că e necesar să zic aceste lucruri) de ce am ales să plec de la relaţia mea 2.0 cu McDonalds ca să fac această – cum să îi zic io? – confesiune de blogger. Am primit propunerea de a scrie despre faptul că McDonalds din Piaţa Romană s-a modificat. Drastic, aş putea spune, am fost acolo şi am rămas surprins de ce au făcut, e total diferit acum, muuuuult mai fain decât era înainte. Aveţi şi nişte poze mai jos, aşa, de exemplificare. Iniţial am zis că da, mă bag, că doar e vorba despre a anunţa, ca să zic aşa, o nouă locaţie şi atât. Dar apoi am descoperit ce scriam în 2009 despre McDonalds. Şi am stat să mă gândesc la ce vă scriu în aceste rânduri. Şi am simţit nevoia să lămuresc, atât cât pot, ce mi-a trecut prin cap. De prisos să vă spun că am declinat oferta de a mai participa în campanie. Pentru că nu era fair de nici culoare, nici faţă de cei care îmi fac onoarea să mă citească, nici faţă de McDonalds, dar mai presus de toate nici faţă de mine.
Cam atât am avut a vă spune. Să nu credeţi că mi-a fost uşor să scriu rândurile astea. Căci sunt o fiinţă tare mândră, iar a recunoaşte că sunt un bou mă costă sufleteşte foarte mult. Dar, dacă vreţi, este o cură necesară, pe care, măcar din când în când, este nevoie să o fac. Şi să îmi dau palmele cuvenite. Şi să merg mai departe, obligatoriu mai departe. Dar cu lecţiile învăţate, obligatoriu învăţate.
Şi acum pozele promise.
[nggallery id=42]
PS O să abordez într-o postare diferită ceea ce eu numesc sentimentul ipocriziei noastre faţă de McDonalds. Din care, sper, unii o să înţeleagă ce trebe înţeles.
24 thoughts on “Trecerea de la nesimţire la minimă decenţă este un prag teribil în dezvoltarea unui blogger”
e mare lucru sa te asumi, sa te iei in brate pe ala care ai fost si sa zici: da, eram in eroare, recunosc, acum merg inainte cu toate invatamintele trase. :)
doare teribil rusinea cand dai de tine ala care erai, dar cu atat mai dulce si razbatatoare mai departe e vindecarea data de asumare :)
E greu să ai coloană vertebrală nu numai în blogging ci în tot ce faci. Pe lângă faptul că faci trafic pe articole vechi :)) (nu m-am putu abţine), cred că este important, şi într-adevăr cel mai greu să recunoşti (public sau nu, uneori doar în faţa oglinzii) că citez „sunt un bou” (evident dacă chiar ai fost :) ). Costă sufleteşte, dar faptul că evoluezi în timp nu poate fi decât de apreciat. În primul rând ca om.
Asta-i bloggerul ce-mi place :) mie
p.s. eu iti recomand sa accepti campania cu profit material nul
Ce mai incoace-ncolo, cu totii ar trebui sa ne dam palme atunci cand recitim minunile scrise pe la inceputuri…
Haideti, deci, sa nu ne mai laudam unii pe altii, sa urmam exemplul chinezului si sa ne uitam in oglinda.
Oare sunt pe lume atatea palme?…
Sa recunoasca ca a gresit este probabil cel mai dificil lucru pe care il poate face un om, dar recompensa este mare, fiindca abia atunci poate spera la un echilibru.
Apropo de McDonalds, replica din filmul Occident, de Cristi Mungiu, inca imi pare geniala si care, din pacate, inca surprinde corect realitatea economica autohtona (”Îți dai seama, mamă, ce ar însemna să mănânci în fiecare zi la Mc?”)
PS. Mi-a placut acest articol!
„Căci atunci când ajungi să realizezi că ceea ce scrii pe blog atinge lumea în feluri uneori extrem de ciudate, înţelegi nu doar că ai fost un prost, ci că ai de acum înainte şanse să devii un pic mai deştept.”
Foarte adevarat ce spui. Nici nu stii cine te poate citi!
Pingback: Il pup pe Chinezu
cred ca toti am trecut prin perioada aia de critici. grav e daca nu-ti dai seama dupa o perioada ca esti bou…
apropo de Mc, as pune pariu ca iPad-urilea alea, sau ce or fi, n-or sa mai functioneze corect in.. cam o luna, asa. Ca romanul strica tot :)
Cat despre realizarile tale, banuiesc ca asta inseamna ca ai devenit un om mai bun, calitativ vorbind.
Ce mult avanseaza un om in viata…An de an devenim ori mai buni, ori mai rai..Asa ca, sa pastrezi trendul tau, eu zic accepta :)
Ai intors-o frumos din condei :)
Felicitari pentru puterea de a recunoaste o greseala „din tinerete”, de a-ti cere scuze si de a merge, cu demnitate, mai departe.
http://denisuca.com/leave-mcdonalds-alone/ – apropo de ipocrizie
Hmmm.
În 2009 scriai că te duceai să îţi iei „o mizerie de hamburger”. Susţin treaba asta INCLUSIV la nivelul anului 2012, din două puncte de vedere: hamburgerul este, în general, o mizerie de mâncare, iar hamburgerul de la Mc este probabil unul dintre cele mai mizere de pe piaţă. Părerea mea de consumator, astea sunt gusturile mele şi nu se discută.
În 2012 scrii despre Mc-ul de la Romană, care e frumos şi cum o mai fi el, că încă nu am ajuns acolo, deci nu am cum să dispun de o părere. Dar promit că ajung şi o să zic de bine, dacă e de bine.
Părerea mea este că marele salt pe care l-ai făcut este acela legat de responsabilitatea materială. Aveai dreptate şi atunci, hamburgerul este o mizerie, ai dreptate şi acum, Mc-ul de la Romană o fi frumos. Acum însă…apare dimensiunea oneroasă. Şi, na, e logic să existe ceva fracturi de imagine prin zonă, pentru că eşti o persoană care dispune de cevaşilea conştiinţă, cevaşilea mai multă din ceea ce ştiu eu…
Iar dacă mă întrebi dacă apreciez mai mult adevărul spus sub forma 2009 sau sub forma 2012…am să merg pe mâna adevărului. Cum îl spui contează mai puţin atâta vreme cât este rostit. Am doare? Da, în loc să ducă la îmbunătăţirea unor lucruri, el doare. Asta este tot ce reţine lumea din el.
Mneah. BogDan over :))
PS – Dacă te superi, asta este :)
Stii de ce nu ma pot supara eu pe tine? Pentru ca te cunosc si stiu ca o zici din suflet, fara alte abureli. Si daca o zici pe un ton decent, ar fi culmea sa ma supar :)
Doar fac precizarea, asa cum am zis si in postare, ca o sa scriu despre ipocrizia noastra legata de McDonalds.
Nu inteleg de ce atatea procese de constiinta pentru ca ai declarat hamburgherul „o mizerie”. Sau, de fapt, vroiai sa spui ca nu era cazul sa te exprimi in felul asta despre un adevar extrem de evident si ca odata cu inaintarea in cariera invatam sa disimulam?
I mean, come on. Hamburgherul este o mizerie si, da, toti mancam mizerii din cand in cand. Si nu doar snobii au probleme cu McDonald’s, zau. E destul de evident ca McDonald’s este si a fost si el o mizerie din foarte multe puncte de vedere (modul in care contribuie cu veselie la dezastre ecologice, modul in care produc mizerii de mancare pe care le declara sanatoase, modul in care s-au construit ca atractie pentru copii, chestie mizerabila in sine, avand in vedere ce contine mancarea de la ei), iar acum, mai nou, modul in care McDonald’s-ul din Romana mimeaza penibil un look counter-cultural (vai, pot sa-mi imaginez ce cosmaruri au culture jammer-ii!) prin care incearca sa nu mai para asa de mizerabili.
Daca vrei, poti sa declari hamburgher-ul in cauza „moralmente suspect”, in loc de „mizerabil”. Dar mi-e teama ca suna mult mai snob. Eu votez cu „mizerabil”, macar e onest.
Faza cu hamburgherul este doar punct de pornire. Daca tu vezi doar asta din tot ce am scris mai sus, atunci ma cuprinde un pic de tristete, caci vad ca nu m-am facut inteles…
omul cat traieste, invata, iar tu se pare ca esti un elev silitor :) Vad ca nu chiar toti au priceput mesajul tau.
Mie mi se pare super fair ce ai făcut tu acum. Adică, că e vorba de online sau nu, nu merge să pupi unde ai scuipat.
Da, întotdeauna e bine să recunoşti că ai greşit deşi e unul dintre lucrurile cele mai grele…
Bun aşa, Chinezule! :)
Acum x ani considerai că hamburger-ul de la Mc este o mizerie. Nu te-ntreb dacă acum ai o altă părere.
Dar, să o întorci ca la Ploiești, că acum sediul e curat și proaspăt văruit și să-ți ceri scuze despre cuvântul „mizerie” de acum x ani, cu toată sinceritatea nu sună deloc bine. Mai ales când recunoști că spui toate astea plătit fiind.
Verticalitatea și/sau coloana vertebrală de care vorbea cineva mai sus nu prin astfel de articole se dovedesc.
Ca de obicei, părerea mea :)
Ca de obicei, nu citesti tot ce scriu, dar iti dau cu parerea pe ce am scris. Am zis ca am refuzat campania. Un detaliu care numai minor nu este.
Cat despre verticalitatea pe care eu ar trebui sa mi-o dovedesc, imi faci onoarea sa imi permit sa nu iti raspund? Merci.
Stilul tău este unul irefutabil. Nimeni nu are nimic de spus după ce-ți dai tu răspunsul. Și online, chiar funcționează. Rămâne offline-ul care să demonstreze contrariul. Sau nu, desigur!
In offline sunt si mai bun, stimabile, mult mai bun.
Pingback: Obscenitatea, decenţa şi 2.0-ul. | bLog de constănţean 101%. Punct.
Mi se pare important ca bloggerii cu vechime sa faca publice greselile pe care le-au facut de-alungul timpului pentru a da posibilitatea macar unora dintre cei noi sa invete din greselile altora.
Cum ai putea sa iti reciclezi mai eficient prostiile din trecut decat punandu-le in slujba celor ce vor sa le evite astazi.
Asta mi se pare ca inseamna a fi responsabil pentru ceea ce scrii. Like :)