Când am primit propunerea adidas de a scrie despre pasiunea pentru fotbal, în contextul lansării noului echipament pentru echipa națională, m-am încruntat și am vrut să replic: ce pasiune, care pasiune? Apoi mi-am dat seama că tocmai asta e problema. Că în ultima vreme am tot încercat să neg, prin diferite modalități, pasiunea pe care o am pentru fotbalul nostru. Și știu că și voi ați făcut la fel. Drept pentru care vreau să vă dedic vouă, cei care vă regăsiți în ceea ce scriu mai jos, următoarele gânduri.

În timp ce scriu îmi aduc aminte de fantastica revărsare de bucurie și de emoție care a cuprins toată țara atunci când am bătut Argentina. Cum nu am putut dormi nici cu o noapte înaintea meciului, nici în noaptea de pomină când băieții noștri au fost magistrali. Sau de momentele în care băteam Danemarca și simțeam că suntem o mare forță în fotbal. După cum și acum mi se strânge stomacul atunci când îmi aduc aminte de golul lui Kenneth Anderson, care ne-a aruncat într-o dezolare din care nici acum, parcă, nu ne-am revenit în totalitate… Sau disperarea care ne-a cuprins la golul perfect valabil, dar neacordat al lui Dorinel Munteanu în meciul cu Bulgaria… Toate aceste sentimente s-au născut din pasiunea noastră pentru fotbal, din dorința noastră de a arăta lumii, prin intermediul naționalei, că suntem mult mai mult, ca națiune, decât credeau ceilalți. Pentru că pasiunea noastră pentru fotbal a funcționat ca cel mai bun ambasador al dorinței noastre de a fi români în Europa, în lume.

Îi înțeleg și pe cei care, în ultima vreme, sunt extrem de duri la adresa jocului naționalei. Și care contestă chiar și lucrurile bune care se întâmplă, pentru că s-au obișnuit de prea multă vreme să nu se mai aștepte la nimic bun. În înțeleg, zic, pentru că și această atitudine este o dovadă a pasiunii lor. Pentru că, dacă nu ar fi pasiunea aceasta, atitudinea lor ar fi una de indiferență. Iar indiferența este ceea ce poate fi mai rău când vorbim despre sentimentele noastre…

Până la urmă de ce iubim fotbalul? De ce ni se strânge stomacul de emoție la fiecare meci al naționalei? De ce ne afectează atât de tare victoria sau eșecul băieților noștri? Poate îmi puteți voi explica de ce. Căci eu în afară de pasiune altă explicație nu găsesc. Pasiunea care încă există, care nu ne-a părăsit niciodată, pasiunea pe care, din diferite motive, am ales să nu o mai ascultăm, să o putem pe hold până când…

Cu acest ”până când” am eu o problemă. Pentru că și eu fac parte (acum îmi dau seama…) din categoria celor care și-au pus pasiunea pentru națională, pentru fotbalul românesc, în stand-by, așteptând un ”până când” care atunci când va veni va fi ceva extrem de facil și, de aceea, nu prea apetisant. Pentru că e ușor să fii suporter atunci când echipa merge și când toată lumea e cu zâmbetul pe buze. Dar suporter adevărat ești atunci când echipa are nevoie de tine. Este, dacă vreți, ca într-o relație de prietenie. Iar prietenii adevărați se recunosc în momentele grele.

De aceea, astăzi vă anunț că am luat o decizie. Aceea de a îmi ”recupera” pasiunea despre care vă vorbesc :) Și de a încerca să vorbesc despre partea plină a paharului și când vine vorba despre naționala noastră, despre fotbalul nostru. Pentru că din acest cerc vicios oribil în care ne aflăm acum, al cărui mecanism de bază pare a fi neîncredere reciprocă între suporteri și jucători și staff, putem ieși, din perspectiva suporterului zic, numai dacă încercăm să avem o atitudine pozitivă. Habar nu am dacă asta va da rezultate sau nu și daca vă rupe acest cerc vicios. Sau dacă naționala va mai fi vreodată ce a fost. Dar ceea ce vreau este ca eu, atunci când mă uit în oglinda sufletului, să pot spune: da, sunt suporter al naționalei României și sunt al dracului de mândru de asta!

Aș vrea să aud părerea voastră despre decizia pe care am luat-o. Cu mențiunea că, dacă se poate, aș vrea să o preluați ca o leapșă. Și să scrieți pe blogurile voastre pe ideea ”da, sunt suporter al naționalei României și sunt al dracului de mândru de asta!”. Promit să vă meționez pe fiecare dintre voi aici, în postarea pe care o să o actualizez cu fiecare postare de a voastră :) Vă mulțumesc anticipat.

Hai, România!

Au mai scris despre subiect și le mulțumesc frumos pentru asta următorii (în curs de actualizare):

Toma Nicolau – ca fost fotbalist de performanță, vă dați seama că a scris ceva gen true story de mare angajament :D

Adrian – salut cu mare, mare drag decizia pe care ai luat-o :)

Pavel – despre dragostea pentru fotbal, care nu are vârstă :)

Make – scrie pe stilul lui, ce să mai :D

sportlocal.ro – apel pentru redescoperirea pasiunii de a fi suporter

Florea Cristian – despre refreshul de la națională :)

Tiberiu Molnar – din suflet dee patriot convins :)

Bogdan Doicin – a urmărit 1000 de meciuri :)

Iulian Fira – care ne aduce aminte de acel moment… :)