Zilele trecute am petrecut niște zile minunate. Și s-au întâmplat atât de multe lucruri, unele neprevăzute, altele ciudate, altele așteptate, dar gustate la cel mai înalt grad, încât m-au pus pe gânduri. Nu știu de ce și, sincer, nici nu am stat să analizez de ce m-a lovit așa, mai pe sub gardă, perioada asta mititică de câteva zile. Intensă, e drept, dar totuși… În fine, hai să nu mai stau la înțeles de ce și să go with the flow :)

În zilele următoare voi scrie multe postări despre ceea ce s-a întâmplat în perioada cu pricina. Pe care le voi structura în jurul ideii de ”Poveștile lu’ chinezu” pe sistemul povestesc o întâmplare din zilele acelea, după care trag o concluzie așa mai generală, mai de, cum ar veni, sfătoșenie :) Pentru că, v-am spus, m-au pus multe pe gânduri zilele astea…

Încep primul, hai să-i zicem, episod din această serie vorbind despre prieteni și prietenie. Vă invit să vedeți filmul de mai jos, în care veți putea auzi imnul DreamTeamRO, cântat în premieră la superbul Hotel Binderbubi din Sighișoara (dar despre asta în unul din episoadele următoare…), după care vă spun ce am de spus.

Despre cei șase fantastici din DreamTeamRO (da, nu am nici o jenă să spun asta și argumentez, cred, mai jos) v-am mai povestit. Este povestea a șase oameni diferiți din toate punctele de vedere, pe care twitterul și blogurile i-au adus împreună și care, după 1 an și jumătate de peripeții în online și offline au descoperit că relațiile care s-au stabilit între ei au trecut, pe nesimțite, de nivelul unei amiciții bazată pe 2.0 spre zona unei prietenii care, ca orice prietenie frumoasă făcută să dureze, nu merită explicată și nici înțeleasă pe deplin. Doar trăită să te bucuri de ea :)

Fiecare dintre cei șase membri DreamTeamRo în parte suntem faini, așa în felul nostru. Adică luați separat nu ne-ai scoate afară din barul unde se bea o bere :)) Dar forța noastră stă în unitatea trupei. Ba pardon, în senzaționala unitate a grupului și în înțelegerea reciprocă și în puține cuvinte de care dăm dovadă. Dacă credeți cumva că rostesc cuvinte mari, vă rog să vă gândiți dacă voi aveți o astfel de gașcă creată adhoc și care a devenit o parte importantă a ceea ce sunteți. Dacă aveți, bravo vouă. Dacă nu, să știți că nu e timpul pierdut :) Eu unul sunt din acei puțini fericiți care pot spune că li s-a întâmplat așa ceva în viața asta :)

Până la urmă ce e prietenia asta? Eu m-aș risca să spun că este sentimentul că nu ești singur degeaba :) Să fim sinceri, în viață, oricât de împliniți am fi și oricât de multă lume care să ne iubească avem în jurul nostru, în esență tot singuri suntem. Și bucuriile, și tristețile le simțim la adevărata intensitate doar când suntem noi cu noi. Nimeni nu ne rănește mai tare decât o facem chiar noi înșine și nimeni nu ne înalță mai rapid decât o putem face chiar noi. A fi singur nu e o opțiune, ci un dat. Nu putem alege să nu fim singuri cu adevărat, așa cum nu putem alege să ne naștem blonzi, în Hawaii sau în familie de milionari. Cu cât ne obișnuim mai repede cu această idee, cu atât putem începe, dacă îmi permiteți, să nu fim singuri degeaba :)

Căci asta este, după cum ziceam, esența prieteniei: senzația că oricât de singuri am fi, nu suntem chiar atât de singuri încât să ne simțim singuri la modul absolut :) Da, știu, e cam ‘ntelectual ce zic io aici, dar v-am spus că stau pe gânduri, cum ar veni :))

Dar gata, nu mai zic nimic. E de ajuns, zic… :) Sau mai bine vă las cu salutul pe care ni l-a adresat extrem de simpaticul toboșar Dorin Stanciu (despre care voi mai scrie acilea) în Sighișoara, salut pe care vi-l adresez și eu vouă cu drag :)