Scrierea mea cu agențiile care UNELE sunt neserioase a stârnit oareșce valuri vălurele în blogosferă. Ocazie cu care am și văzut care cu cine ține și am înțeles (căci îmi permiteți aroganța să cred că văd dincolo de basca ta din păr de oaie pe care o porți cu fudulie 2.0 pe freză) de ce ține care cu cine ține. A fost interesant, recunosc.

Am scris despre chestiunea respectivă pentru că, zic eu, s-a ajuns la acel punct din viața chinuită a blogosferei de la noi în care dacă nu începem să povestim despre gunoaiele pe care le aruncăm sub covor, atunci se cheamă că ne place să trăim, mâncăm, să ne dăm inteligenți printre gunoaie. Iar mie, fire sensibilă, mon cher, nu îmi place asta. Call me chinezu, dar nu servesc, merci, luați-le voi pe toate.

Toți cei care au reacționat la ce am scris eu s-au referit doar la bani. Pentru că da, sigur, aici ne doare pe toți. Numai că m-am întristat să văd că nici unul nu a zis și de ceea ce eu am considerat a fi cheia de intrepretare a ceea ce am zis (încă o dovadă că scriu atât de prost și nu mă fac înțeles încât aș merita să fiu scos din blogosferă, că o fac de rușine). Reiau pasajul în care ziceam de relația umană și care a trecut mai neobservat decât trece o pitulice prin fața unui metrou în viteză:

”La urma urmei, totul se reduce la relația umană. Dacă ești om cu mine, pot înțelege multe din probleme prin care treci. Discutăm și rezolvăm. Omenește. Bărbătește. E foarte simplu. De ce aleg unii varianta aburelii și a fugii de responsabilitatea pe care, oricum o dau, și-au asumat-o, mă depășește.”

Căci da, asta e problema. Nu sunt căzut din avion. Știu că există greutăți și că nu e ușor să faci ce fac agențiile în perioada asta (clienți ciudați, bugete mici, compromisuri din ce în ce mai dure). Discut atât de mult cu oamenii din agenții, încât pot spune, cu aroganța de rigoare, că știu care e situațiunea. Dar cuvântul de ordine este ”discut”. Și nu mai insist. Că insist degeaba. Că tot la bani o să vă gândiți. Ceea ce nu e neapărat rău, firește…

Mi-au reproșat unii că nu am dat nume de agenții. Altfel spus mi-au reproșat mie, cel care a deschis această cutie a Pandorei (expresie de căcat, previzibilă, dar nu îmi puteți cere inovații când vorbesc despre așa ceva) că nu am cojones. Superb, desigur. Faptul că am decis să vorbesc despre asta nu e îndeajuns de coios, firește. Așa că mi-au arătat alții că au coaie 2.0 când au scris DUPĂ ce am scris eu. Că așa e fain, să fie competiție de bile. De ce nu am zis nici un nume de agenție? Ei bine, stimabili coioși, când veți înțelege asta singuri singurei, o să fiți mai câștigați. Până atunci, lăsați-mă pe mine în durerea mea, așa cum și eu vă las în durerea voastră.

Hai să vă mai spun un lucru. Noi fără agenții putem. Agențiile fără noi pot și ele. Dar e mult mai profesionist și mai mișto să putem împreună. Asta e, ca să zic așa, filosofia pe care merg eu și care, desigur, îmi aduce și prieteni, dar și dușmani. Eh, asta este, fiecare facem ce putem, cum putem, când putem și cu cine putem. Și încercăm să mergem înainte. Sau, cel puțin, așa fac eu.