Da, Orhan Pamuk scrie fenomenal. Unii dintre voi ar putea ridica din umeri si sa-mi spuna „puteai sa iti dai seama dupa asta pentru ca a castigat Nobelul”. Dar ati gresi. Pentru ca numai dupa ce citesti Cartea Neagra iti dai seama cat de adevarat poate scrie omul asta.
Cel mai tare mi-a placut la Pamuk darul lui de a atrage pe nesimtite in lumea (de fapt lumile, nenumaratele lumi pe care le creeaza cu o usurinta fenomenala) sa si de a te tine acolo, vrajit totalmente de ce (ti) se intampla. Personajele sale sunt, fara exceptie (si nu stiu cum sa le spun altfel), niste nebuni frumosi, dar acei nebuni in care ne regasim cat un pic, fiecare dintre noi in fiecare dintre ele.
Nimic nu e normal in Cartea Neagra a lui Pamuk, daca e sa luam fiecare lucru, fiecare personaj, fiecare intamplare in parte. Dar in integralitatea sa lumea creata acolo este de o „normalitate” fermecatoare. Chiar daca livreasca. Si care te incanta la fiecare pagina.
Pamuk are darul teribil de a scrie extraordinar de mult si de bine despre… nimic. Cartea Negra nu se poate povesti. Ar fi inutil sa incerci macar sa faci asa ceva. Cartea Neagra este o carte ce trebuie citita. Cu tine insuti, doar cu tine insuti, ca pe o calatorie dubla, prin lumea ciudata dar fermecatoare creata de autor si prin intelegerile tale despre tine si despre lumea in care traiesti.
Daca nu ati citit-o inca, va recomand cu caldura sa o cititi. In ceea ce ma priveste, Cartea Neagra este de pe acum asezata pe raftul de recitire…