03.12.2016

De ce Ministerul de Externe e cel mai intern cu putinţă

Află cum poți să câștigi o Dacia Duster Laureate și alte zeci de premii.

Diavolul stă în detalii, spunea cineva mult mai inteligent decât mine.

Azi dimineaţă m-am deplasat conştiincios până la Ministerul de Externe ca să execut un comision pentru o cunoştinţă. Întreb un jandarm de la ceva ambasadă unde e registratura instituţiei care ne reprezintă pe noi internii la ăia externii. Primesc informaţia şi purced către locul cu pricina. Când am ajuns la poartă am crezut că nu am nimerit bine. Pentru că respectiva registratură parcă era un fund de curte (ca să nu zic cur, căci, totuşi, vorbim de centrul diplomaţiei româneşti). Materiale de construcţie învechite aruncate alandala pe acolo, scări ciobite, praf şi mizerie peste tot. Dau să intru. Uşa, de aia de fier forjat, îmi necesită o forţă considerabilă la împingere cu scopul declarat de a o dechide. Mugetul scârţâitor pe care l-a expirat uşa m-a lovit exact între scăriţă şi timpan. Reuşesc, forţos fiind, să intru…

Nimeni. Dar nimeni nimeni. Mă uit pe uşa unde scria Registratură-Relaţii cu publicul şi văd că programul începe la 9.00. Era 8.45. Stau să aştept. Şi panoramez succint vestibulul unde mă aflam existenţial în acel moment. Praf, mizerie, cabluri înşirate de-ampulea pe lângă zid, un avizier de pe vremea lu’ bunicu. Dar cel mai tare exponat din acest muzeu activ al lucrurilor care au fost şi sunt fără problemă în continuare era cartea de telefon a instituţiei. Carte de telefon e mult, mult prea mult spus. Pentru că pe măsuţa de la intrare, tot de pe vremea lu’ bunicu şi ea, se întâmplau nişte foi, roase şi îndoite de atâta răsfoit, cu numerele interioare de pe la diferite departamente şi servicii. Toată această îngemănare de A4uri era prinsă într-un colţ cu o sfoară de aia de se legau pe vremuri pachetele la poştă, iar celălalt capăt al sforii era ancorat temeinic de uşa de fier forjat, despre care v-am raportat anterior. Probabil să nu fure cineva preţiosul incubabul…

Între timp a venit doamna de la registratură. Simpatică, de altfel. Care m-a lămurit ce am de făcut. Iar ce aveam de făcut era sensibil diferit de ceea ce îmi spuseseră prin telefon cei de la un anumit serviciu. În fine… În timp ce scriam io ceva cerere pe acolo, îl aud pe jandarmul, care apăruse între timp, discutând cu ceva curier de poştă diplomatică. Zice curierul: „Băi, colonele, da’ ce scârţâie uşa asta…”. Zice jindarul: „Ştiu, frate, s-a rupt arcul şi nu a venit nimeni să îl repare. Am pus io o bucată de zgură acolo să nu se trântească, da’ s-a sfărâmat şi porcăria dracului…”.

Mai adaug doar că simpatica doamnă de la registratură m-a sfătuit să scriu cererea în termeni de „stimate domnule director, vă rog frumos să mă sprijiniţi în a…”, de parcă dacă scriam „prietene, am şi io dreptul legal să primesc ceva de la voi aşa că fă bine şi execută” nu era tot acelaşi lucru. După cum spunea ăla mai inteligent ca mine, diavolul se află în detalii. „Vă rog să mă sprijiniţi”, zice…

Despre autor: Cristian China-Birta

Blogger din 2007. Toamna :)) Antreprenor din 2009. Mândru membru al Kooperativa 2.0.

Lasa, bă, ţigara că te filmează şi domnu…

Este altceva de văzut prin Paris?

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *